CONTRIBUŢIA PREOŢILOR BISERICII SF. PANTELIMON – FOIŞORUL DE FOC DIN BUCUREŞTI

Material documentar în vederea susţinerii unui referat în cadrul simpozionului „Rezistența Bisericii Ortodoxe Române sub comunism”, organizat de Departamentul Cultural - Educațional al Arhiepiscopiei Tomisului, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Teodosie, în data de 27 mai 2017 la mănăstirea Dervent. 

 CONTRIBUŢIA PREOŢILOR BISERICII SF. PANTELIMON – FOIŞORUL DE FOC DIN BUCUREŞTI LA APĂRAREA ORTODOXIEI ÎN DOBROGEA ÎN TIMPUL COMUNISMULUI DIN ROMÂNIA 

Astăzi, participăm la simpozionul ”Rezistenţa Bisericii Ortodoxe Române sub comunism” organizat sub auspiciile Arhiepiscopiei Tomisului într-un spaţiu geopolitic care, deşi se află la răscrucea dintre cultura latină, civilizaţia elenă, popoarele slave şi lumea musulmană, a fost consacrat de Sfântul Apostol Andrei creştinismului de origine apostolică al întreg neamului nostru românesc. Ne bucurăm de mare, trage cu nesaţ în plămâni aerul ei minunat de limpede dar, căutăm să înţelegem cât mai mult din rostul recunoaşterii originii apostolice a creştinismului românesc în Dobrogea şi din preţul jertfei care s-a plătit în istorie pentru această mărturisire. 

În desfășurarea evenimentelor legate de recunoașterea Autocefaliei sale (aprilie 1885) - obținută după proclamarea Regatului României în anul 1881, având ca rege pe Carol I - şi de ridicarea a sa la rangul de Patriarhie (februarie 1925) – realizată după Marea Unire de la Alba Iulia (1918), în timpul domniei regelui Ferdinand şi a reginei Maria -, mărturisirea constantă a slujitorilor sfintelor altare, a viețuitorilor din mănăstiri şi a credincioșilor săi mireni că primul nostru evanghelizator a fost Sfântul Apostol Andrei a pregătit Biserica Ortodoxă Română pentru perioada de ”rătăcire prin deşert” a celor 40 de ani de comunism. 

Documentele din Arhiva CNSAS în ceea ce priveşte persoana părintelui GHEORGHE SORESCU, consilierul/vicarul Arhiepiscopiei Tomisului care pentru a scăpa de hărţuiala fostei securităţi s-a ”refugiat” la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti, ne-au condus la ipoteaza că unul dintre motivele indirecte pentru care unii preoţi dobrogeni au avut de suferit în vremea regimului comunist l-a reprezentat participarea la sfinţirea Peşterii „Sfântul Apostol Andrei”, ale cărei urme comuniştii, mai precis ruşii bolşevici, şi-au dorit să le distrugă total. După cum se cunoaşte, la 23 iulie 1944, peştera a fost sfinţită prin¬tr-o mare sărbătoare religioasă şi populară de Episcopul Chesarie Păunescu. Ce nu se ştie însă este faptul că alături de acesta, după cum reiese din pozele din arhiva familie Ion Dinu publicate în cotidianul „Adevărul” din 25 decembrie 2016, se afla, cum era şi firesc, părintele Gheorghe Sorescu. De altfel, el era foarte apropiat celor care au cercetat istoria, arhivele, geo¬grafia, spiritualitatea regiunii pentru a atesta Peştera Sfântului Apostol Andrei drept cel mai important loc de pelerinaj al româ¬nilor, fiind coleg cu avocatul-dascăl-teolog Ion (Jean) Dinu din Adamclisi, ambii fiind consilieri referenţi în cadrul Episcopiei Constanţei, şi ocrotitor al preotului Constantin Lembrău din Independenţa. Dintr-o notă a fostei Securităţi aflăm în acest sens următoarele: „Susnumitul (pr. Gheorghe Sorescu – n.n.) este susţinătorul familiilor preoţilor antidemocraţi. (…) Pe preotul Constantin Lembrău, (…), l-a transferat de la bise¬rica din comuna Adam Clisi la biserica Sf. Gheorghe Constanţa” (ACNSAS, fond Informativ, Dosar nr. 409951, f. 2). Conform aceleiaşi surse, este foarte posibil ca între preoţii ajutaţi cu bani de el aflaţi în lagărul de la Caracal în anul 1945 să se fi numărat şi părintele Lembrău, fapt pentru care avea să fie acuzat că a desfăşurat „activitatea legionară” (ibidem, f. 94). Pentru că cel etichetat drept „omul de încredere al episcopului Chesarie Păunescu” (ibidem, f. 2) începuse să fie urmărit de fosta Securitate, în luna decembrie 1949, însuşi Episcopul Constanţei şi apoi al Dunării de Jos (din anul 1950) îi scria Patriarhului Justinian să-i găsească părintelui Sorescu un loc de preot în Bucureşti (ibidem, f. 27). În această privinţă este de remarcat modul în care acest episcop a încercat să îşi apere colaboratorii, în special pe părintele Gheorghe Sorescu, în faţa presiunii regimului comunist: „… Episcopul foarte agitat s-a exprimat că peste el nu trebuie să se bage Sindicatul şi nici Partidul, că el e stăpân pe el şi pe Episcopia lui, deci va face aşa cum vrea el. Odată cu pronunţarea acestor cuvinte a rupt tabelul făcut de comitetul sindical şi a întocmit altul, după bunul lui plac încadrându-şi oamenii lui de încredere pe care comitetul sindical îi omisese. Aceste persoane sunt, consilierii referenţi: Sorescu Gheorghe, Mihail Verban şi călugărul Melchisedec Suparschi” (ibidem, f. 31). 

Dorind să recupereze rapid acest capitol pe care comuniştii, în special ruşii bolşevici, au dorit să-l şteargă definitiv din istoria României, imediat după căderea regimului comunist şi condamnarea la moarte a fostului preşedinte comunist Nicolae Ceauşescu, Biserica Ortodoxă Român - prin hotărârea Sfântului Sinod nr. 8702/1993 - a stabilit ca Sfântul Apostol Andrei să fie înscris în calendarul bisericesc cu cruce roşie, începând cu calendarul pe anul 1995, iar - prin hotărârea nr. 3399/1997 - a stabilit ca Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, să fie proclamat Ocrotitorul României şi înscris în acest mod în calendarul nostru bisericesc (Revista BOR, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXIX, nr. 7-12, iulie-decembrie 2001, cf. pp. 549-550). Dar, în capcana întinsă de ruşii bolşevici se pare că au căzut şi unii din reprezentanţii Bisericii Romano-Catolice care considerau în mod greşit că evanghelizarea în România s-a făcut în l imba latină prin cucerirea Daciei de către romani, iar, în Evul Mediu, românii au fost reevanghelizaţi în limba slavă. O dovadă în acest sens este lucrarea Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al bisericii române unite, Casa de Editură Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1994, publicată sub semnătura lui Silvestru Augustin Prunduş si Clemente Plaianu. Eroarea a fost preluată iniţiat şi de Papa Ioan Paul al II-lea care - în Discursul adresat Episcopilor din România aflaţi în vizită „Ad limina apostolorum” (sâmbătă, 23 martie 1991) - afirmase că românii creştini ortodocşi au făcut parte din Biserica Bulgară. Aşa se explică motivul pentru care, pregătind cu atenţie şi sensiblitate vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, Părintele Patriarh TEOCTIST, a subliniat importanţa recunoaşterii originii apostolice a creştinismului românesc de către acesta. Recunăscând că Sfântul Apostol Andrei este „primul nostru evanghelizator”, Întâistătătorul Bisericii Romano-Catolice şi-a corectat propria greşeală din 1991, făcând următoarea afirmaţie în faţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: „În timp ce mă pregăteam pentru această întâlnire atât de dorită, îmi venea des în minte o scenă evanghelică: cea a lui Andrei, primul vostru evanghelizator, care, plin de înflăcărare, se duce la fratele său Petru să-i dea uimitoarea ştire: „L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Hristos)!” (Iona I, 41). Acea descoperire a schimbat viaţa celor doi fraţi: lăsând mrejele, au devenit „Pescari de oameni” (Matei 4, 19). După ce au fost transformaţi lăuntric de Duhul Rusaliilor, au pornit la drum pe căile lumii pentru a duce tuturor vestea mântuirii. (…) Beatitudine, veneraţi Fraţi întru episcopat: noi suntem fiii acelei evanghelizări. Şi noi am primit acea veste, şi noi am fost răscumpăraţi în Hristos. Dacă astăzi ne întâlnim, aceasta se datoreşte unui plan de iubire al Prea Sfintei Treimi care, în ajunul Marelui Jubileu, a voit ca noi, succesori ai acelor apostoli, să putem rechema în memorie acea întâlnire.”(cf. Papa Ioan Paul al II-lea, Vom trece pragul mileniului trei cu martirii noştri şi cu toţi cei care şi-au dat viaţa pentru credinţă, cuvântare rostită la întâlnirea cu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist şi membrii Sfântului Sinod, România, Palatul Patriarhiei, sâmbătă, 8 mai 1999, publicată în revista Biserica Ortodoxă Română, Anul CXVII, Nr. 1-6, ianuarie - iunie 1999, Bucureşti, p. 71). Entuziasmul Părintelui Patriarh Teoctist faţă de recunoaşterea originii apostolice a creştinismului românesc de către Papa Ioan Paul al II-lea are o unică explicaţie şi anume aceea că a înţeles semnificaţia ei pentru Biserica Ortodoxă Română, în special la dobândirea Autocefaliei sale (aprilie 1885) şi de ridicarea a sa la rangul de Patriarhie (februarie 1925). 

Un important rol în acest sens, după cum singur mărturiseşte, l-au avut mentorii săi, printre care enumeră la loc de cinste pe marele teolog Mitropolitul IRIENU MIHĂLCESCU cel care reface în mod splendid harta a răspândirii mesajului Mântuitorului Hristos în lume şi momentul consacrării creştinismului de origine apostolică pe teritoriul României, în care Sfântul Apostol Andrei ocupă locul central: “Apostolii au propovăduit, apoi, Evanghelia în toată lumea cunoscută până atunci; căci Toma s-a dus în India şi în Persia, Iuda Tadeu, în Siria, Mesopotamia şi Armenia,Simon Canaanitul în Egipt şi Africa septentrională, Matia în Etiopia, Andrei în Sciţia, Petru în Asia Mică şi la Roma, iar Pavel în Asia-Mică, Tracia,Elada, în Roma şi poate şi în Spania etc” . După cum înuşi subliniază mitropolitul Irineu Mihălcescu, originea apostolică a Bisericii Ortodoxe Române presupune că, fiind printre primele Biserici întemeiate şi organizate de Sfinţii Apostoli, Sfântul Apostol Andrei “a rânduit până în cele mai mici amănunte tot ce trebuia să se facă în ea, ceea ce s-a şi păstrat fără schimbare până în ziua de azi datorită ierarhiei bisericeşti aşezată dintru început de el” .  Învăţătura Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Irineu Mihălcescu - acest nou „Petru Movilă al Ortodoxiei” cum îl caracterizase părintele profesor Ilarion Felea într-un necrologul publicat în numărul 21 al revistei eparhiale „Biserica şi Şcoala” din data de 23 mai 1948 – a marcat prin experienţele pastorale de valoare nu doar viaţa şi actitivitatea vrednicilor de pomenire Patriarhi ai României, Justinian, care i-a fost episcop vicar, şi Teoctist, ci şi a preoţilor de la parohia Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti. Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Irineu Mihălcescu a fost mentorul majorităţii preoţilor care au slujit la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti în timpul comunismului. Nu mai puţin de trei dintre aceştia, părinţii Gheorghe Popescu-Colibaşi (1900 – 1974), Petru Gh. Savin (1891 –1977) şi Gheorghe Sorescu (1909-1985), îi fuseseră elevi în răstimpul în care ocupa funcţia de profesor agregat (1904), apoi titular (1908) la catedra de Teologie Dogmatică şi Simbolică la Facultatea de Teologie din Bucureşti (până în 1939), precum şi decanul Facultăţii (1927 - 1929 şi 1933 - 1936). 

Ca dovadă a apropierii acestui nou „Petru Movilă al Ortodoxiei” - aşa cum îl caracteriza părintele profesor Ilarion Felea pe Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Irineu Mihălcescu într-un necrologul publicat în numărul 21 al revistei eparhiale „Biserica şi Şcoala” din data de 23 mai 1948 - de biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc este suficient să amintim în acest sens faptul că anul acesta se împlinesc 80 de ani de când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat Viaţa şi Acatistul Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon (aprobare nr. 3252/7 decembrie 1937), alcătuit de părintele GHEORGHE POPESCU COLIBAŞI împreună cu acest strălucit Mitropolit al Moldovei, şi 45 de ani de când a fost retipărit în Acatistier cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Patriarhul Justinian Marina, (anul 1972). Asemenea punerii în valoare a Peşterii Sfântului Apostol Andrei, Viaţa şi Acatistul Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon a reprezentat o formă de rezistenţa prin cult în faţa ciumei roşii, reprezentate de comunism, iar dizidenţii făcut închisoare sau şi-au pierdut viaţa pentru o asemenea îndrăzneală. În vremurile în care comuniştii au ajuns la putere în ţara noastră, din nefericire, la fel ca şi ceilalţi preoţi de la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc, părintele GHEORGHE POPESCU-COLIBAŞI a devenit o victimă a fostei Securităţi. După ce confraţii săi, părinţii Petru Gh. Savin şi Gheorghe Sorescu, intraseră în „colimatorul” fostei Securităţi, în noaptea de 18 spre 19 aprilie 1960, i-a venit rândul şi părintelui Gheorghe Popescu-Colibaşi să fie pus sub acuzaţia de „favorizare la uneltire contra ordinii sociale“ (ACSAS, fond Penal, dosar nr. 59925/2, f. 5). La 11 mai 1960, părintele Gheorghe Popescu-Colibaşi a fost eliberat din beciurile Securităţii (Idem, fond Penal, dosar nr. 59925/1, f. 16), dar „a revenit apoi în biserică, cu o pareză facială, urmare celor îndurate în închisoare datorită necolaborării sale cu regimul comunist”, după cum ne-a mărturisit inginerul Ioan Lovin în cadrul conferinţei „Tămăduirea Ciumei Roşii, misiune interzisă de ateism” de la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din 18 martie 2015. Potrivit datelor publicate de părintele prof. Gabriel Popescu în Glasul Bisericii (anul XXXIII, nr. 11-12 noiembrie-decembrie 1974, p. 1257), la 14 ani de la acest episod nefericit, părintele Gheorghe Popescu-Colibaşi a trecut la cele veşnice, „slujba înmormântării s-a oficiat sâmbătă, 7 decembrie 1974, de către P.S. Episcop Antonie Ploieşteanul – Vicar patriarhal,… necrologul fiind rostit de P.C. Gheorghe Sorescu”. Chiar dacă nu a lăsat în urmă vreo operă scrisă, idealurile părintelui Gheorghe Popescu Colibaşi noi le-am recunoscut în studiul fiului său, părintele Mihail-Gabriel Popescu, intitulat "Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitor bisericesc şi propovăduitor al Evangheliei", publicat în revista "Studii Teologice" a Institutelor Teologice din Patriarhia Română, nr. 1-2, anul XXI, ianuarie-februarie 1969. 

De altfel, tendinţa firească a Bisericii a fost aceea de a umple golul lăsat în sufletul comunităţii parohiale de la această biserică prin numirea unui preot "în acelaşi duh" cu părintele Petru Gh. Savin, care a avut de pătimit în închisorile comuniste şi la Canal, aşa cum a fost cazul părintelui ION PÂSLARU. În luna martie a anului 1954, tânărul student teolog Pâslaru Ion se numărase printre iniţiatorii “celei mai mari greve de pe canal pentru salvarea inapţilor” protestând împotriva abuzurilor administraţiei lagărului. Greva celor 54 de deţinuţi, printre care se număra şi Ion Pâslaru era îndreptată împotriva politicii de exterminare pe care comandantul Fecioru Ion o punea în practică prin înfometare, îngheţare şi lipsă de medicamente. 

„Era ziua de "Mucenici", 9 Martie 1954. Soseşte o maşină dubă. Toată lumea în alarmă. Mii de ochi, prin sârmele ghimpate priveau spre poartă. Deodată unul a strigat: Au sosit! Şi acel "a sosit" s-a răspândit ca un fulger, ajungând prin barăcile unde scepticii şi neputincioşii nu ieşiseră. Şi-ntr-un efort, cu toţii au fost la sârma ţarcurilor, şi nu ne venea să credem. Erau cărate pachetele de la poartă, în lagăr la locul destinat distribuirii. Peste o sută colete ajunseseră în lagăr când şi-a făcut apariţia comandantul Fecioru. Vine cu cărţile poştale!, s-a auzit un strigăt de bucurie. Oamenii năpăs¬tuiţi de mizerie şi de boală mai credeau încă în cuvântul comandantului. Dar o tăcere generală s-a aşternut. Oamenii amuţiseră. Nu mai puteau să ar¬ticuleze, nu ştiau ce să mai creadă, ce se întâmplă. Vedeau bine sau orbiseră. Se uitau unii la alţii şi iar se uitau la poartă. Spectacol de dresură ca la circ. La un semn al lui Fecioru, căruia i se alăturase şi ofiţerul politic Moraru, pa¬chetele au început să facă drumul invers, spre maşina poştei, care reîncărcată, a plecat. Lumea nu se dezlipea de sârma ghimpată. Rămăsese încremenită. Cinci-şase împreună cu Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu ne-am retras spre baraca din fund. Soluţia de rezervă trebuia folosită imediat, fără nici o discuţie. Am hotărât in¬trarea imediată în grevă. Trebuia să fie una de amploare şi continuă. Prima grupă de 4 patru s-a format, ea urma să încaseze toate riscurile şi era formată în ordinea vârstei de Iusco Gavrilă, Dumitru Nelu, Rădulescu Octavian si Ioniţoiu Cicerone. Restul urmau să fie aranjaţi de Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu în aşa fel ca zilnic să intre alţii în grevă pentru a destabiliza administraţia în eventuala încercare de spargere a grevei. Cei patru ne-am luat păturile pe mână şi am plecat spre poartă trecând prin barăci, încurajând printr-un cuvânt pe cei obosiţi de aşteptarea salvării. Pe fe¬tele lor citeai disperarea, şi parcă suspinând spuneau: s-au dus. Pe drum, curioşi, unii ne întrebau: unde vă duceţi? - Să le aducem! - Cum, după pachete? - Da! fiindcă fără ele nu se mai poate trăi. Oamenii erau buimăciţi. Se întrebau dacă cumva nu facem vreo glumă. Am intrat într-o baraca, unde erau bătrâni şi mai mulţi bolnavi grav. Voiam în fugă să-i încurajez pe neputincioşi, să-i fac sa spere ca situaţia se va îmbunătăţi şi în acelaşi timp, nemărturisit, să-mi i-au rămas bun, de la unii fiindcă nu prevedeam ce se va întâmpla după aceia cu noi. Aveam totuşi o certitu¬dine că se va rezolva problema. Profesorul Herlea a venit la mine rugându-mă să gust cafeaua lui şi să am grija că sunt operat. Am luat în schimb putină apă într-o gamelă în care am dizolvat sare amară şi le-am spus că aceasta e ultima mâncare, până când ultimul om va obţine scrisoare, pachete şi va începe eliberarea. Profesorul Herlea m-a asigurat de tot sprijinul lor în această acţiune şi îmbrăţişându-mă, m-a întrebat ce să facă. Ascultaţi ce va spune Lucian Dimitriu si Marcel Cazacu, au fost ultimele cu¬vinte.. Zvonul declanşării grevei se răspândise în toate barăcile şi oamenii ieşeau să ne încurajeze. Cristache Stratulat, farmacistul din Tecuci, se agita printre ei cerându-le să nu fim lăsaţi singuri: "Ei sunt tineri. Nu au nimic de pierdut. Pentru noi o fac. Pe noi vor să ne salveze! Sa-i urmăm până la victorie." Între timp brigadierul a adus pe plutonierul de servici care ne-a întrebat ce vrem. "Vrem să fim izolaţi pentru că am intrat în greva foamei şi nu dorim să supra¬vieţuim acestor muribunzi." Ne-a luat şi a plecat cu noi spre poartă. În urma noastră se auzeau încurajările. Cuvintele lui Stratulat le acoperea pe celelalte: "Maeştrilor vă vom urma!", ne-au însoţit o bucată de drum. Lumea şi din celelalte ţarcuri ieşise la sârme. Erau la ora aceia 5-6.000 de deţinuţi în lagăr, unii şi de drept comun. Am fost duşi la izolare, în interiorul închisorii, într-o cameră cu 4 paturi. Rămaşi singuri, după ce lacătul s-a închis, am hotărât ca pe lângă greva foamei s-o facem şi pe cea a tăcerii. Nu vom discuta decât cu procurorul de la Bucureşti. După vreo oră a venit ofiţerul de servici care ne-a întrebat ce vrem. Unul singur i-a spus că suntem în greva foamei si a tăcerii si că nu discutăm decât cu procurorul de la Bucureşti şi cu un reprezentant al Ministerului de interne. Şi din acel moment nu mai discutam cu nimeni altcineva. Aşa a început cea mai mare greva de pe canal pentru salvarea inapţilor. Toate încercările ofiţerului politic de a ne antrena în discuţii au fost zadarnice. Gardianului de la uşă i-am cerut un hârdău cu apă si unul pentru nece¬sităţile fiziologice. La ora prânzului ni s-au adus 4 gamele pline cu mâncare groasă, pe deasupra plutind bucăţi mari de slănină si sfertul de pâine. Nu ne-am atins de ele. Seara au fost schimbate cu altă mâncare, tot consistentă. Aşa ceva nu se văzuse de când venisem pe moşia lui Fecioru. Peste vreo două zile a intrat comandantul Fecioru, cu politicul Moraru însoţind alte două persoane dintre care unul era lt. major. Ne-au întins cărţi poşta¬le pe care le-am refuzat. Ne-am dat seama că aveau cărţile poştale pentru deţi¬nuţi şi se refuzase distribuirea lor pentru a se savura chinurile celor bolnavi. Se folosea metoda comunistă de a nu ceda decât în faţa forţei şi a presiunii. Ne-a întrebat ce vrem. Şi nu a primit nici un răspuns. Tot el a adăugat că mânca¬rea pe care o avem în cameră a fost dată tuturor deţinuţilor, împreună cu cărţi poştale şi că toate pachetele vor fi distribuite. Unul dintre cei doi necunoscuţi a adăugat către comandant: "Cu aşa mâncare mai fac si nazuri. Lasă-i să moară." Cuvintele mi-au rămas în minte, dar şi figura mi s-a întipărit precum si vocea. Cam după 20 de ani l-am reîntâlnit pe un şantier. Era sudor şi-mi era subaltern, îl chema Moldoveanu Ştefan, şi din discuţie în discuţie, pe ocolite, am aflat că fusese secretarul organizaţiei de bază în direcţia penitenciarelor. Am tăcut. În 1988 a venit în vizită la Paris şi m-a vizitat. Atunci mi-a recunoscut totul şi ca să dovedească că-i de bună credinţă mi-a dat schema cu toţi pe care îi mai ştia din M.A.I., cu unele amănunte. Revenind la derularea mersului grevei eram ţinuţi la curent prin grupele ce intrau zilnic în greva şi erau aduşi tot la închisoare. Iusco Gavrila care era: mai subţirel, îşi făcea loc printre gratii şi după stingere se ducea şi lua le¬gătura cu noii veniţi. A doua zi au intrat şase deţinuţi în grevă şi numărul se mărea, îngroşându-se până la 50 de persoane. În secţie ni se spunea că s-a îmbună¬tăţit mâncarea, s-au dat cărţi poştale si în ultimele zile începuseră pachetele. Ei cereau, ca si noi, o comisie de la Bucureşti să examineze situaţia detenţiei, ca să fie eliberaţi. In a 5-a zi de greva foamei, sublocotenentul Dan Anastasiase din Brăila, născut în 1922 a murit în greva foamei, fiind bolnav de ficat. Fusese arestat pe 15 Iunie 1952 şi ajunsese inapt la vârsta tânără de 31 de ani. Printre cei 54 intraţi în grevă îmi mai amintesc de: Lucian Dimitriu, Ilie Bonteanu, Ion Pâslaru, Cristache Stratulat, Mitru Moldovan, Marcel Cazacu, Ion Tofoleanu, Ieronim Popescu, Emil Micu, Iosif Haiduc, George Vlădescu”, povesteşte Cicerone Ioniţoiu în documentul „Pe urmele crimei de genocid din România. Rezistenta supravieţuitorilor de la Canalul morţii” (http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/altepub/docs/genocid.htm ). 

În fata sistemului de exterminare prin munca forţată de la Canal după ce oamenii erau epuizaţi prin foamete şi bătăi, părintele Pâslaru Ion a protestat prin refuzul de a munci, sau dacă era scos forţat pe poarta şantierului nu pu¬nea mâna pe scule pentru a face norma. A continuat apoi acest protest prin de-clararea grevei foamei. Desigur aceste atitudini, a constituit un risc pentru el, dar în acelaşi timp puneau pe gânduri pe călăi şi a reprezentat un sprijin moral pentru cei neputincioşi şi oropsiţi ai soartei. La lagărul Peninsula au fost deseori astfel de atitudini pline de demnitate cu hotărîri de sacrificiu, constituind astfel o şcoală a demnităţii pentru teologul din judeţul Romanaţi pe nume Pâslaru Ion. Dar, pentru aceasta, din cauza regimului de detenţie, a rămas cu grave problem de sănătate, trăind restul vieţii fără un plămân. Chiar dacă părintele Pâslaru Ion, bolnav de TBC, a fost un supravieţuitor al muncii forţate de la canalul Dunăre – Marea Neagră asupra cărora s-a încercat în repetate rânduri acţiuni de exterminare, ne-am gândit totuşi că suferinţa îndurată de el în acest lor merită o importanţă mai mare. De aceea, prin mila lui Dumnezeu, i-am înălţat o troiţă la căpătâi pe care am sfinţit-o astăzi, 27 mai 2017, la Mănăstirea Sfinţilor Români din Galeşu!

Printr-o coincidenţă proniatoare, ieri, 26 mai 2017, s-au împlinit 40 de ani de la trecerea din această viață a inimosului preot şi îndrăgitului cărturar PETRU GH. SAVIN (24 august 1891 – 26 mai 1977), originar de prin părţile Galaţiului, al cărui Ocrotitor este Sfântul Apostol Andrei. Era în noaptea de 14-15 aprilie 1952, când părintele Petru Gh. Savin a fost reţinut la solicitarea Regiunii de Securitate Constanţa, fiind suspectat că „nutreşte sentimente duşmănoase regimului actual, mai ales datorită faptului că are pe fratele său (renumitului teolog Ioan Gh. Savin - n.n.) arestat“. Aşa se face că, după nouă ani de slujire preoţească la Biserica „Sfântul Pantelimon“-Foişorul de Foc din Bucureşti, hărţuit fiind, părintele Petru Gh. Savin se vede silit să se transfere în 1949 la Biserica „Adormirea“ I din Constanţa. La 1 octombrie 1949 se ceruse anchetarea părintelui Gheorghe Sorescu (idem, fond Informativ, Dosar nr. 409951, f. 6), dar întrucât şi-a tot luat concedii medicale, sub pretextul că vrea să îşi pregătească mutarea în Bucureşti, Securitatea nu poate duce la bun sfârşit această intenţie (ibidem, f. 21). Rocada făcută la Biserica „Sf. Pantelimon”-Foişo¬rul de Foc din Bucureşti i-a fost salvatoare doar părintelui Gheorghe Sorescu! Odată sosit la Constanţa, părintele Petru Gh. Savin avea să comenteze despre fenomenul „hărţuirii” preoţilor din Constanţa în felul următor: „… Nu mai putem răbda cu aceştia din Constanţa, că au început teroarea împotriva preoţilor şi pentru aceasta trebuieşte să facem un memoriu la Patriarh, pentru a-l preda la Ministerul de Interne, pentru a se lua măsuri, căci în condiţiunile acestea nu se mai poate trăi” (idem, fond Penal, Dosar nr. 069248, f. 36). Practic, prin această afirmaţie făcută în ziua de 29 aprilie 1950, părintele Petru Gh. Savin reclama deschis şi fără menajamente „neplăcerile din partea securităţii“, fapt ce a făcut ca Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa să-l considere „element duşmănos al democraţiei“. Aici, probabil revoltat de arestarea fratelui său în mai 1950, deşi se ştia „urmărit“, avea să-şi manifeste făţiş opoziţia faţă de regimul comunist în predicile şi cuvântările sale, luptând pentru păstrarea icoanelor atât în spaţiul public, cât şi în cel privat. „Astăzi, întâlniţi oameni necredincioşi la tot pasul, se întind curse la tot pasul, dar voi, credincioşi, feriţi-vă de ele! Stăpânirea de azi luptă pentru pace, dar acesta este strigătul Bisericii de aproape 2.000 de ani. (...) Am umblat cu botezul de «zi întâi» şi în multe case ale muncitorilor nu am văzut icoane, iar în casa unui doctor cu ştiinţă de carte am văzut icoana“, afirma într-o predică monitorizată de Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa. Însă ceea ce i-a scandalizat cel mai tare pe securişti, care au încercat să îl determine pe părintele Petru Gh. Savin să-şi schimbe atitudinea şi chiar i-au atras atenţia că „dacă va continua activitatea sa antidemocratică va suferi consecinţele“, a fost cuvântul pe care l-a ţinut în cadrul Conferinţei Protopopeşti din 23 martie 1950: „Biserica colaborează cu Statul numai ca să fie lăsată să-şi îndeplinească rosturile ei. Din şcoală s-au scos icoanele. Nu cred ca sectele să fie agenţi ai imperialismului. Să activăm numai în cadrul Bisericii şi să facem numai ce se poate face în vremurile actuale“. A fost supravegheat îndeaproape de Securitate, care avea să constate printre altele şi faptul că între el şi preotul care a venit prin transfer în locul lui la Biserica „Sfântul Pantelimon“, părintele Gheorghe Sorescu, exista o intensă corespondenţă. Spre exemplu, Securitatea avea să intercepteze o scrisoare în care părintele Petru Savin îi solicita părintelui Gh. Sorescu să îi trimită cărţi pe care intenţiona să le împartă apoi credincioşilor din Constanţa. „Tot în acest sens, pe ziua de 14 martie a.c., interceptându-i-se o scrisoare, s-a constatat că prin aceasta cerea preotului Gh. Sorescu, fost consilier referent la Episcopia Constanţa, actualmente domiciliat în Bucureşti, pe strada Traian nr. 240, să facă tot posibilul şi să-i procure orice fel de material de colportaj întrucât are mare nevoie de el“, nota Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa. Autorul majorităţii acestor broşuri pe care Securitatea le-a suspectat de samizdat nu era altul decât însuşi părintele Petru Gh. Savin, care fusese decorat cu „Răsplata Muncii pentru biserică“ la propunerea Episcopiei Dunării de Jos (1921) şi, tot la propunerea autorităţilor bisericeşti, cu distincţia „Coroana României“ în grad de cavaler pentru merite culturale, ca autor de cărţi şi scrieri (1925). Anchetat de Securitate, avea să mărturisească faptul că avea nevoie de aceste cărţi pentru alfabetizarea credincioşilor săi, întrucât remarcase faptul că aceştia nu ştiau să citească. În acest sens, într-o declaraţie autobiografică cerută de Direcţiunea Regională de Securitate Constanţa, s-a declarat bucuros că, pe teren cultural şcolar, „a putut fi de folos la lichidarea analfabetismului şi ridicarea nivelului cultural“. În cele din urmă, sub pretextul general că „era rudă de înalt demnitar“, părintele Petru Gh. Savin avea să fie închis pentru 5 ani. 

Simpozionul, a cărui temă se înscrie în linia manifestărilor tematice ale anului 2017, care a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului pe tot cuprinsul Patriarhiei Române, ne-a oferit prilejul îndeplinirii datoriei morale de a-i comemora pe apărătorii Ortodoxiei în timpul comunismului de la parohia Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti. Observăm că alături de Patriarhul Justinian, în rândurile mărturisitorilor şi a martirilor credinţei din timpul regimului comunist s-au numărat şi preoții de la biserica Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti care au fost arestați și anchetați, aruncați în închisori, trimiși să lucreze inclusiv la canalul Dunăre – Marea Neagră, pentru curajul mărturisirii lor şi apărarea Ortodoxiei. Cu îngăduinţa dumneavoastră, doresc să alătur chipurilor luminoase care reprezintă un izvor de putere spirituală în viaţa şi misiunea parohiei Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti, şi pe cel al bunicului meu, TELEANU N. IOAN. Mărturisesc că am fost foarte surprins să regăsesc numele bunicului meu, Teleanu N. Ioan , precum şi al altor ţărani din oraşul Zărneşti (jud. Braşov), într-o Sentinţa dată în procesul lotului "Rugul Aprins" de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, chiar dacă se poate justifica prin faptul că părintele Arsenie (Anghel) Papacioc le-a fost primar. "Faptele comise de către inculpatul Arsenie Anghel Papacioc se mai stabilesc şi cu declaraţiile coinculpaţilor Văsâi Gheorghe, Rădulescu Nicolae şi Mironescu Şerban, cât şi cu depoziţiile martorilor Creţu Alexe, Zinga Ioan, Ioan Dobrem Bălăşoiu Gheorghe, Bucur Vântoiu, Dumitru Dumitru, Axinte Gheorghe şi Teleanu Ioan, date atât la primele cercetări, cât şi în faţa instanţei, care confirmă în totul faptele puse în sarcina inculpatului", se spune în Sentinţa nr. 125 din 8 noiembrie 1958.

Dacă momentul decăderii rezistenţei creştine româneşti în faţa oricărei forme de dictatură sau totalitarism a început "odată cu decapitarea Brâncovenilor şi, mai ales, odată cu importurile din afară ale paşoptiştilor", după cum se exprimă jurnalistul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu) , putem spune că punctul critic al acesteia a fost atins în timpul regimului comunist când a fost redusă la tăcere după tiparul Revoluţiei Franceze şi anume acela al “inducerii dispreţului general şi dominant faţă de religie prin frica de opinie publică” . Ultima redută a unei rezistenţe creştine activă în România faţă de o ideologie politică profund inumană, aşa cum s-a dovedit a fi materialismul ateist, a constituit-o ţăranul român care s-a opus cu orice risc colectivizării întreprinse de Partidul Comunist, practic un amplu program de "înfricoşare" a românilor prin sărăcire materială şi spirituală.

„La Aiud, după ce a fost anchetat, drept pedeapsă a fost băgat imediat la carceră („zarca” în limba maghiară) unde a fost ţinut cu lanţuri la picioare în nişte condiţii greu de îndurat, semn că fusese considerat periculos şi refuzase „reeducarea”. Zilele de izolare în zarca Aiudului şi le-a petrecut în condiţii epuizante, controlându-şi foarte atent fiecare pas pe care îl făcea într-un spaţiu strâmt. Nu putea sta jos, ştiind că dacă nu se ferea cât mai mult de apa rece care curgea din tavan şi de umezeala impregnată în pereţii groşi din piatră nu avea cum să supravieţuiască. Efortul făcut în condiţiile unui regim sever de carceră prin care în realitate se urmărea exterminarea celui deţinut este de neînchipuit, dacă ar fi să mai ţinem seama de faptul că fusese bătut la tălpile goale încât de abia mai mergea şi, peste toate, era nevoit să mai poarte şi nişte lanţuri grele la picioare. După un regim de detenţie aflat cu adevărat sub limita subzistenței, este trimis în cele din urmă în vestitul Celular al Aiudului. Nu după mult timp, l-au întrebat ce meserie are. A declarat că ştie destul de bine tâmplaria. L-au notat că este meşter tâmplar şi l-au pus să muncească în fabrica închisorii, secţia tâmplărie, scăpând astfel cel puţin pentru opt ore pe zi de regimul din Celular. A nimerit într-un atelier de confecţionat jucării din lemn pentru copii (cine ştie dacă nu cumva lemnul provenea, probabil, din cozile de la lopeţile uneltelor cu care s-a muncit la realizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră!). Imaginii lui Teleanu N. Ioan în atelierul de jucării, lucrând în zeghe la o masa unde se confecţionau piese pentru o armată mută de păpuşi, ursuleţi, căluţi de lemn pe care i-a înarmat cu dorul şi suferinţa despărţirii de proprii săi copii, i se suprapune alta, la fel de tragică, care se petrecea de data aceasta acasă, unde rămăse familia: o soţie singură cu nouă copii. De frica percheziţiilor care aveau să vină, soţia, Elisabeta, ajutată de copiii mai mari, avea să ardă în cuptorul de făcut pâine toate cărţile din casă. Erau în majoritatea lor cărţi de istorie şi geografie, dragi celui care căuta să supravieţuiască regimului de detenţie din celulele Aiudului. Pe ascuns, luptând din greu cu frigul închisorii, şi-a fabricat un ac, iar din nişte deşeuri textile rămase de la jucării şi-a confecţionat nişte ciorapi înalţi până la genunchi şi o vestă din petice. Şi-a fabricat chiar şi o periuţă de dinţi. Toate acestea le ţinea bine ascunse. Cel mai preţios ajutor însă l-a primit de la fraţii lui, aflaţi închişi tot la Aiud, care drămuiau pâinea astfel încât să îi mai rămână şi lui nişte firimituri pe care, amestecându-le cu ulei de in luat din atelier, l-au ajutat să supravieţuiască înfometării”, povesteşte tatăl meu, Teleanu Aurel în articolul „Jucării în zeghe şi cărţi arzând”, publicat în periodicul parohial Ateneul Sfântului Pantelimon, nr. 31, anul VII/2017. 

Însă relaţia zărneştenilor cu părintele ARSENIE PAPACIOC este mult mai complexă dacă ţinem cont de faptul că rezistenţa creştină faţă de materialismul ateist începuse să se organizeze foarte puternic la nivelul mănăstirilor anilor `50, ceea ce l-a determinat pe Patriarhul Justinian să le numească "un far care luminează în mijlocul mării, drumul corăbiilor". Pe marginea acestei constatări formulate de Patriarhul României de atunci, D. Dogaru nota: "În urma transformărilor revoluţionare din ţara noastră, anumite elemente aparţinând claselor exploatatoare sau foste în serviciul acestora (...), precum şi elemente dezorientate şi bigote din rândurile ţărănimii s-au îndreptat spre mănăstiri. Folosind acest fenomen, conducerea actuală a Bisericii Ortodoxe, în loc să-i facă faţă cu prudenţă l-a acceptat făcând din problema organizării vieţii monahale una din preocupările cele mai de seamă" . În acest sens, D. Dogaru justifica "naţionalizarea şi cedarea unor terenuri" care aparţineau fie mănăstirilor, fie ţăranilor credincioşi prin "îngustarea bazei economice" în vederea eliminării "tendinţei de a antrena pe credincioşi pe linia unui pronunţat bigotism, cât şi pe o linie duşmănoasă Statului... care sustrage pe credincioşi de la îndatoririle lor obşteşti..." . Aşa putem înţelege mai bine de ce în anul 1959, prin Decretul 410, o serie de mănăstiri, aşa cum a fost şi cazul Mănăstirii Dervent, gazda simpozionului de faţă, au fost închise. 

Participăm, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la simpozionul „Rezistența Bisericii Ortodoxe Române sub comunism”, organizat de Departamentul Cultural - Educațional al Arhiepiscopiei Tomisului în data de 27 mai 2017 la mănăstirea Dervent, cu dorinţa fermă de a ne exprima recunoştinţa faţă de jertfa acestor preoţi de la parohia Sfântul Pantelimon-Foişorul de Foc din Bucureşti care au mărturisit şi apărat Ortodoxia în Dobrogea în timpul regimului comunist. Ne rugăm Domnului Iisus Hristos Cel înviat din morţi să odihnească sufletul tuturor preoţilor pomeniţi la simpozionul de la Mănăstirea Dervent în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi şi felicităm atât organizatorii, cât şi gazdele pentru comemorarea apărătorilor şi mărturisitorilor dreptei credinţe, care, „prin viaţa şi jertfa lor, nu sunt pentru noi doar învăţători sau pilde luminoase, ci şi rugători sau sprijinitori când în situaţii dificile sau ostile ne străduim să urmăm lui Hristos spre a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi”, după cum afirma Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în mesajul adresat cu prilejul Conferinţei „Speranță întru credinţă”, organizată de Penitenciarului Ploieşti, în colaborare cu Patriarhia Română, la Centrul social-pastoral „Sfânta Cruce” – Caraiman, Buşteni, judeţul Prahova, din data de miercuri, 10 mai 2017. 

AUTOR: Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu, Mănăstirea Dervent, 27 mai 2017